Iun
12
2007
De mult visam sa ajung la mare, sa vad lupta zilnica a globului solar de a parasi nemarginita mare. Si asa cum se spune ai grija ce-ti doresti ca s-ar putea sa capeti, sambata noapte am plecat spre mare. Nu asa cum mi-as fi dorit (singura), dar a fost un inceput.
La 2.30 ne-am urcat in masina si am gonit ca nebunii pe drumul liber care ma apropia de marea oaza de liniste care se anunta. Dupa trei ore de muzica in surdina si asteptare lunga am vazut marea. Tocmai la fix pentru a observa rasaritul … lupta globului rosu de a strapunge norii (pentru ca dimineata se anunta destul de trista, cu nori negrii deasupra noastra). Dar in scurt timp am ramas singura, partenerii mei de drum adormind pe nisipul rece sub mangaierea dulce a razelor de soare.
A avut astfel timp sa imi arunc o privire in sufletul meu, plin de mii si mii de cioburi. Mi-am revazut filmul vietii si parca as fi vrut sa schimb sfarsitul, sa sterg parca ultimele luni si sa le inlocuiesc cu ceea ce visam eu de la o viata in doi.
Am simtit in acea dimineata un dor nebun de fuga, cu picioarele in bataia valurilor reci. Simtind sub talpile obosite desfatarea nisipului umed. Imi doream sa pot pleca, sa admir marea singura, fara agitatia celor care veneau pe plaja dupa un somn bine-meritat. Dar nu a fost posibil…am ramas eu cu amintirile, tintuita pe un colt de patura si avand in suflet o dorinta care poate nu va deveni realitate niciodata.
***
Plimbarile lungi pe malul marii, in rochie alba, marea asa cum o vedeam odata, in alte brate calde, mangaieri furate in noptile cu luna plina nu vor mai veni niciodata…vor ramane doar in amintiri. Dar nu voi inceta sa sper ca odata viata mi le va oferi din nou si poate ma voi bucura de ele cu inima curata, asa cum o faceam copil fiind.
Mai
30
2007
Da-mi inima lacrimi
Sa-nnec cenusa nemarginirii
S-o incheg in cioburi premature de albastru
Da-mi inima lacrimi
S-ascund in dunele albe
Floarea de colt incoltita in tine
Da-mi inima zambet
Sa-ncatusez cu el zarea
Sa rup petale de flori
Pe cochilia necunoscutelor lacrimi
Da-mi inima soare
S-agat o raza cenusie si calda
De drumul meu catre marginea noptii
Da-mi inima viata
Sa rup picaturi de speranta
Peste ochii aurorelor pierdute
Da-mi inima frunza
Sa despletesc sufletele muritorilor
Sa le soptesc in vant peste timp
Da-mi inima lacrimi
Sa plang peste cioburi, cochilii, ochi, aure si suflete
Sa arunc in valurile uitarii
Mai
29
2007
Viata a vrut sa ne mai dea o sansa, sa fim din nou noi, nu un simplu tu si eu. Era in august, cand eu eram prinsa de febra pregatirilor de nunta. Cu nervii intinsi la maxim, cu discutii pentru ca fiecare vedea intr-un alt fel organizarea marelui eveniment. Eram obosita, muncisem tot anul fara pauza doar cu gandul ca totul va iesi bine. Si intr-o zi calduroasa de august suna telefonul. Ma uit si recunosc numarul mamei singurei mele iubiri … Am ezitat sa raspund, nu stiam de ce ma cauta dupa ani de pauza … Curajul a venit insa inainte ca apelul sa inceteze …. si totul a inceput printr-un “Alo” scurt, dar care trada bucuria mea interioara. La celalalt capat insa nu era o voce feminina cum ma asteptam. Am auzit un “alo” cristalin, precum vocea unui copil bucuros care primeste dintr-o data jucaria mult dorita. Surpriza mare cand am recunoscut imediat vocea aceea care ma linistea si ma tulbura in egala masura … vocea pe care am asteptat-o ani la rand sa spuna macar “Buna. Vreau sa stiu ca ti-e bine”.
Am vorbit ca doi vechi prieteni, fara rautati si fara resentimente, ca si cand nu a existat niciodata o mare de sentimente care a reusit sa ne innece pana la urma sufletul. Dar vocea de la celalalt capat era stinsa, trista … “Am sunat sa iti multumesc pentru mesajul de Paste”, si-a explicat aproape imediat impulsul. Dar destul de ciudat totusi pentru ca trecusera cateva luni bune de la cea mai mare sarbatoare a crestinatatii si nu daduse atunci nici un semn.
Destul de repede a aparut si adevaratul motiv al telefonului …. “divortez” mi-a spus el ca si cand si-ar fi eliberat sufletul. Dar eu nu am gasit altceva de spus decat “si eu ma marit”, ca si cum as fi vrut sa intorc cutitul in rana …. o rana care poate se inchisese cu mult timp in urma sau care nici nu existase decat probabil in mintea mea. A urmat un val de urari bine intentionate, dar spuse pe un ton de tristete. Si a fost ultimul contact pana cand am devenit Dna X.
Atunci nu mi-am dat insa seama de marea sansa pe care ne-o oferea din nou viata … am inteles insa prea tarziu …. cand deja imi schimbasem statutul in Doamna si viata mi-a aratat ca am gresit. Pentru a mia oara. Recunosc ca nu am vrut sa cred pentru ca vorba de divort devenise o permanenta a discutiilor noastre din trecut, de fiecare data aducea in discutie situatia unei casnicii care se destrama. Dar de aceasta data el s-a eliberat, dar locul de langa mine este ocupat … undeva in adancul sufletului inima inca plange ca nu am crezut acest ultim “divortez in toamna”. Pentru ca de aceasta data chiar a facut-o.
Mai
24
2007
A venit vara….cel putin dupa cum urca mercurul din termomentre …. Dar azi a fost o zi mohorata. Cerul plange cu stropi uriasi…si parca as vrea sa curga si din ochii mei macar o lacrima. Sa pot plange pana la epuizare, sa raman apoi cu ochii injectati, dar cu sufletul linistit. Dar nu se mai poate. Ma simt pustiita, goala. Ma uit in oglinda si incep sa ma urasc … pentru ca am gresit a nu stiu cata oara. Am avut incredere in oameni pentru a mia oara. Si ceea ce e mai rau, pentru ca nici dupa ani de bobarnace de la viata nu am invatat lectia.
Si acum nu-mi ramane decat sa astept schimbare. Dar ce oare as mai putea vedea dupa luni intregi de discutii interminabile si fara rost. Doar este binestiut ca ca lupul isi schimba parul, dar naravul ba, ca fondul ramane intotdeauna acelasi. Si doar impactul dureros provocat de "ok, divortam" poate aduce momente de luciditate. Dar o saptamana de liniste (pentru ca atat dureaza de cele mai multe ori schimbarea) nu reuseste sa stearga decat o mica parte din vorbele grele ale lunilor din urma … si urmeaza un "daca vrei divortam" si povestea se repeta, cu o ura din ce in ce mai puternica
Ce pacat ca s-a ajuns aici. Dupa un inceput frumos as spune….pentru ca intr-adevar am reusit sa sterg pentru scurt timp durerea provocata in urma cu ani buni de marea (si singura) iubire a vietii mele. Dar memoriile intr-un alt post … Revin din nou cu picioarele pe pamant … Si din pacate revad din nou ultimele luni ale unei vieti in doi. Ma uit din nou pe geam … norii negri au tulburat cerul parca mai rau, vrand sa arate ca natura imparte cu mine aceiasi tristete. Prin ploaia deasa vad doi tineri imbratisandu-se, ignorand stropii reci si vremea care te indeamna mai degraba la somn decat la plimbari printr-un oras agitat.
Cu privirea la ei si gandurile mele imi continui insa drumul catre job … Poate azi va iesi soarele …
Mai
20
2007
Cineva imi spunea nu demult ca trebuie sa lupt pentru mine, pentru viata mea, pentru clipele de
singuratate sau pentru brate calde si primitoare. Si dupa un
dus rece am
incetat sa mai visez cu ochii deschisi. An inceput sa ma pierd in bratele care imi fusesera destinate. Dar totusi lipseste acel ceva, pierdut in urma cu multi, multi ani si niciodata regasit.